Tot ce ești tu

Reprezentativ

Draga mea,

Ești înger și demon,zi și lumină, soare și lună, furtună și deșertăciune, pământ și univers. Ești apa ce mă răcorește, mă umple de viață, îmi curăță inima de păcate și  ești deopotrivă focul ce-mi pârjolește fiecare gând, fiecare sentiment pur, împingându-mă să cad în ispită, doar  pentru a păcătui din nou și din nou, ca mai apoi să mă speli tu de rele și de vină, să îmi înmoi sufletul în lapte și nectar dulce scurs din sufletul tău infinit.

Ești un dar magnific de la toate divinitățile în care credem cu atâta orbire, un fir de perfect printre păcate și răutate, o mângâiere divină care se arată, atât de naivă și sinceră, tocmai nouă, celor care nu merită nici să te țină undeva, ascunsă, în minte.

Ești religia mea cea sfântă. Ochii tăi îmi sunt Biblia, glasul plin de miere  Divinitate, iar brațele  tale amăgitoare îmi sunt tentațiile și  păcatele grele, dar atât de dulci; buzele tale, un sacrificiu suprem,iar pieptul tău este lăcașul meu de cult.

Ești Madonna mea cea strălucitoare, triumf și pierzanie. Oricum aș face, am devenit     robul frumuseții tale din prima clipă în care ți-am mângâiat sufletul pierdut printre palide umbre care stau sub felinare ce aruncă raze de durere, împletite în agonie. Dacă nu te-am iubit, te voi iubi, te voi adora până  când și ultima clipă din viața mea mizerabilă și efemeră  va fi înghițită de Timp.

Ești o mică văpaie care se îmbracă  în amăgiri chinuitor de dulci și în reverii nerealiste, suave, presărate fin cu săruturi dulci și tandre, pline de umilință, frăgezime și virginitate. Arzi, te înalți către cerul întunecat, luminat subtil, din colț în colț, de luminate stele, arzi complet, îți consumi tot trupul, toată energia, arzi măreț, flacăra frumuseții tale cuprinzând un Cosmos și încă alte două mii.

Ești frumusețe ruptă dintre zeitățile Olimpului, o sublimă Afrodita a vieții mele, cu trupul zvelt și lăptos, îmbujorat de iubire.

Ești cer întunecat sau luminat de stele.

Ești miros de răsărit la malul mării.

Ești  pala de vânt primăvăratic care poartă cu el amintirea parfumului florilor  de liliac.

Ești mai mult decât viața însăși.

                                                                                      Cu dragoste,

o margaretă către o altă margaretă

Reclame

Captiva nopții şi a gândurilor

Reprezentativ

 

Scris  la 3 dimineața, vorbind despre noapte, despre întuneric

 

Pieptul mi-e atât de amorțit că abia mai simt durerea. Înfrâng presiunea a o mie de constelații gri ce zac înăuntrul meu și mai respir încă o dată,și-ncă o dată, și încă o dată… îmi este greu, de parcă fiecare fărâmă de aer ce-mi învăluie trupul gol mi-ar fi crucea capitală, iar fiecare clintire a corpului meu purpuriu, pe alocuri negricios ,pierdut fiind  la limita dintre visare și abis, se preschimbă în cuie pe care trebuie singură să mi le pun  în palme,să-mi despic fiecare petec de piele.

Aud fiecare contracție a mușchilor inimii ce sadic o forțează să bată și pe toate le țin captive în mintea mea. Nu sunt toate la fel. Fiecare are tempo-ul ei,unele sunt piano, altele  sunt forte, dar prea puține sunt mezzopiano, ele au muzicalitatea lor, forța lor, tenacitatea diferită de la o bătaie la alta, dar un lucru e sigur: toate au scopul de a mă ține în viață, de a-mi reaminti că liniștea și confortul somnului nu sunt o opțiune. M-ai putea învinui oare pentru vă-mi închid ochii, pentru că visez mai departe de Universul mic pe care îl știu, pentru că simt fiecare secundă sufocându-mă? De ce ai face-o, când se simte atât de bine să fug de întuneric, de groază și de ghearele lungi și scorojite ale lunii, ascunse după o subțire pânză de nori înnegriți? Nu, nu ai putea, nu ar putea nimeni, căci frica face oamenii să se întoarcă la acea variantă sinceră și plină de lașitate a lor.

Mă așez încet, delicat, parcă fiindu-mi frică să tulbur zgomotul Infernului, asurzirea tăcerii, să nu las noaptea să mă cuprindă ca-ntr-o imensă flacără fără lumină. Știu că  după nu voi mai scăpa… O simt cum mă atinge.Noaptea. Își coboară mâinile pătate de cenușă,înmuiate în plumb încins,pe spatele meu, murdărindu-mă și pe mine; părul, buzele umflate,mai rozalii ca pudoarea din obrajii mei, ochii înlăcrimați,  coapsele fierbinți, sunt acum și eu învelită în noapte. Vreau să țip cu toată puterea ce mi-a mai rămas, să tușesc stelele și galaxiile din mine, să fac un mic bulgăre de lumină, să-l culc lângă mine, dar lanțuri din fier îmi gâtuie fiecare culoare din glas, devenind toate șterse și inerte, țepușe groase îmi taie adânc mâinile, scrijelind prin piele și lăsând în urma lor râuri de trandafiri ce nu se mai opresc din a năvăli din mine până nu înghit tot ce este în jurul meu.

Scriu. Asta este tot ce mi-a mai rămas de făcut în aceste ultime clipe, când simbolul monumental al  existenței mele, care era cândva raze de soare, culoarea norilor de răsărit și acum e praf,care mi se scurgea prin venele-mi albăstrii, ajunge să mă facă să mă zvârcolesc de durere, să mi se întunece până și chipul.

Prin întunericul sinistru în care mă îmbăiez se ivește, de departe, o fâșie pală de lumină, cât o pamblică de vise de subțire,însă e atât de puțină încât poate fi înghițită cu ușurință de toată moartea din jurul ei. Îmi ridic ochii încercănați, parcă curgându-mi prin ei râuri mii și mii de foc,spre ea și văd pe podea o baltă de culoare vișinei de iulie, coaptă, rotundă, perfectă, împrăștiindu-se,amestecându-se într-un vals  senzual cu mizerie și moarte. Acela era sângele meu… cu greu îl mai disting acum.

Spune-mi, noapte, de ce m-ai lăsat să pun granițe unei lumi nesfârșite aici, în întuneric profund? Mi-ai spus că vei avea grijă de mine, dar ai mințit, mi-ai spus să îmi întorc spatele, să creez ce aș fi știind eu,iar  tu ai apucat sabia ascuțită de vise și dorinți mocnite, ai ținut-o atât de strâns, să nu îți scape,și ai înfipt-o în pieptul meu. Ai adâncit-o în mine cu atâta furie, ai răsucit vârful ei în carnea mea care s-a făcut tot mai moale, mai moale, mai moale, până ai făcut-o zori de zi. Tu m-ai distrus, m-ai lăsat  trupul să putrezească în Infernul friguros. Mi-ai arătat că infinitul are sfârșit, ai omorât o fată cu ochi de ciocolată, cu inima obosită a unui stejar. Ai distrus un univers plin de pasteluri încărcate cu farmec, vis și tinerețe.

Miroase a carne sfâșiată, putrezită. Miroase a tăcere. Nu mai miros, așa cum o făceam odată, a dragoste, nori și narcise rupte din coroana soarelui.

Timpul

Dacă pentru alții timpul este un mediu omogen și nedefinit, analog spațiului, definit ca o succesiune ireversibilă a unor fenomene, a unor întâmplări ce pot părea firești, pentru mine timpul este criminalul în serie cu drept de autor al marelui Univers, monstrul terifiant a cărui prezență tinerii o ignoră în naivitatea lor, iar bătrânii o conștientizează cu regretul că au făcut-o prea târziu. El e groază, fior, stăpân peste viață, este cel care spânzură amorul de podul uitării, sfășie tinerețea cu atâta brutalitate și rapiditate, de parcă i-ar face plăcere distrugerea și haosul, îneacă miliarde de suflete în neant și le zdrobește fără milă. El este cel care ia mame de lângă pruncii lor, ditrugând familii, oameni, sentimente, izbește tineri de amintiri dureroase ce se derulează în sufletele lor la nesfârșit, se oprește în loc când le vede lacrimile șiroind pe față, tatuându-le pe chip suferința, iar când îi vede zâmbind, fuge grăbit să necăjească alte suflete imbecil de neștiutoare și nevinovate.

Timpule, nu ești corect. Pleci când avem mai mare nevoie de tine, te scurgi în neștire și jupoi cu fiecare pas grăbit al tău încă o secundă din viețile noastre, ne macini pe toți între măselele tale dureros de grele, muști din existența noastră cu atâta sete, cu o foame sălbatică, înspăimântătoare, că ajunge să ne doară, să ne doară mai rău decât iubirea.

Nimeni nu ne-a învățat cum să te folosim, cât de repede te scurgi printre clipe și săruturi sub surâsuri de soare după tumultul unei scurte furtuni de vară, cum să te prindem noi în mâinile noastre mici și nu să ne ții tu prizonieri în al uitării tău regat, distrus de milenii și ere monotone. Ni se deslușește taina iluziilor tale târziu în noapte, când luna săgetează fiecare colțișor al lumii pe care o știm și pătează cu lumină vie întregul întuneric…atunci, în acele momente, când nimicul mare este pictat în negru, cu mici tușe de liniște înmormântală, la fel de grea precum plumbul, se preschimbă după tânguiri pline de frustrări în claritate aparentă și gânduri mai apăsătoare. Tu, Timpule, pari sub clar de lună mai aproape de noi, mai viu și sincer, pari mai sensibil la chinul nostru zadarnic, la toată lupta noastră cu noi înșine, cu teama de a pleca din viață fără a fi lăsat ceva în ea, pare că ne mângâi, înduioșat, prin fiecare respirație în plus pe care ne-o dai, însă ne lași doar să ne mințim că este așa. Tu doar plutești prin marea de sori ce se nasc și mor mereu, te împletești cu divinul drum al lumii întregi, îți țeși clipele trecute, prezente și viitoare pe a ta pânză, așteptând ca, la un moment dat,să te oprești și să adormi etern.

Flux și reflux

Sunt o epavă.

O simfonie de sentimente atroce

Cu gust de metal topit,

Un cap mic

Ascuns

Într-un buchet de bucle răvășite,

Răsfățate în miros de ciocolată amăruie.

Sunt o bucată de lumină

Ruptă dintre sori

Mai mici sau mai mari,

Care a luminat cândva atât de frumos

Și acum se străduiește

Să mai pâlpâie măcar pentru o minimă secundă,

Să se alinieze cu acel Cosmos pe care îl vizează..

Sunt o făclie

Pe care sunt aprinse

Vise, flori, dorinți sfârșite,

Arzând cumplit,

Arzând măreț,

Arzând cu totul și pierzându-ze în oceanul imens

De sumbru și întuneric.

Iar eu, în monumentalul Univers

Cunoscut, știut,

Sunt nimic.

Sunt mai mică și infimă

Decât un vârf de nisip

Dintr-o dună din Sahara.

Sunt toate de mai sus și

Nimic.

Zbor

Inima mea, simt că pieptul meu de abia poate să te mai conțină. Ca și cum nu mi-ai aparține mie,ci este doar a ta…Și dacă ți-o dorești, nu vreau nimic în schimb. Cadouri, bunuri, demonstrații de devotament, nimic, doar să știu că mă iubești și tu. Doar inima ta, în schimbul inimii mele.

-PULBERE DE STELE

Ne plimbam, ne jucam. Tineri, fericiți, grosolan și nesimțit de indiferenți la problemele lumii. Treceam plutind printre suflete și trupuri, aproape că nu le zăream,unii poate la fel de visători precum noi, fericiți, clipind a zâmbete și alinare, strălucind a sănătate sufletească, a tinerețe veșnică, iar alții având chipuri peste care se așternea o durere spasmodică chinuitoare, îngândurarea, o durere pe care, dacă o priveai atent, o puteai simți până în oase. Fiecare avea trăirile lui, mereu la fel de intense, dar noi nu voiam să știm, eram niște mici ignoranți, la fel ca oricare alți îndrăgostiți.

Spun sub jurământ, iubite, că nouă nu ne păsa, că eram numai noi și nimeni altcineva, că Universul nostru, paradisul nostru fără hotare ori fără timp care să ne strâmtoreze, se găsea în iubirea din ochii amândurora. Privirele noastre nu numai că se întâlneau timid, aparent neintenționat, dar clădeau instantaneu o potecă lină, dreaptă, către inimile noastre care băteau, haotic, zbuciumat, pierzându-și ritmul normal. Păreau că pornesc într-un dans fără pași, fără muzică de fundal, ghidate doar de vibrațiile iubirii. Nu semăna nici cu vreun vals tipic ori tango romantic, era unic, un dans amețitor și minunat, precum ploaia într-o zi sufocantă de vară.

Zâmbeam unul către celălallt, pardon, unul pentru celălalt. Eram îndrăgostiți. În imbecilitatea noastră, cuprinși de fiorul zdruncinător al dragostei cea dintâi, deveneam treptat unul pentru altul, trup lângă trup, suflet pentru suflet; restul nu mai conta.Gânduri, gânduri, gânduri. Nu mai eram alcătuiți din materie și energie, carne și sânge, minte și trup, ci era mai mult, anume sentiment, emoție și geturi timide, încărcate de înțeles.

Și toate acestea luau viață între două cappuccino, la o masă mică din colțul unei cafenele de la marginea unui oraș la fel de mic..

Moartea

   

De la o vreme tenul meu este mult mai palid decât ar trebui să fie, pot spune că este mai alb decât laptele proaspăt ori decât norii dintr-o zi de iulie senină și toridă. Se vede că nu am mai stat de secole sub razele minunate ale soarelui. Visez nopți la rând la acea zi în care mă voi duce de dimineață pe plajă, undeva pe la ora cinci, mă voi înfofoli într-o pătură pufoasă, mă voi așeza pe nisipul rece, întărit după răcoarea nopții, și voi aștepta cuminte să răsară soarele. Îmi imaginez cât de bine se  va simți briza oceanului jucându-se prin părul meu, chipul mângâindu-mi-l  atât de delicat și tandru, precum un îndrăgostit ce  își sărută pentru prima dată aleasa; parcă simt cum mirosul de sărat și de alge îmi invadează toate simțurile, cum îmi îngrop  degetele în nisip și îi simt răcoarea. Și când acel corp ceresc,divin, Soarele, se va ridica îndeajuns de sus pe marea pânză a lui Dumnezeu și va împrăștia, așa cum numai el o face, căldura și lumina ce vor dansa într-un crescendo jucăuș, mă voi dezbrăca, voi rămâne numai în costumul meu de baie din anii 50 (glorioși ani, apropo) și voi alerga cu zâmbetul pe buze, larg și sincer, în mare. Mă voi cufunda până în adâncurile ei, până în întuneric deplin, unde se ascund creaturi de care banalii pământeni nici nu au habar că ar exista, doar ca mai apoi să mă ridic vijelios la suprafață, unde,  razele soarelui se izbesc de luciul apei, se sparg în mii de fărâme de lumină albă, umplându-mă cu neliniște și nerăbdare…să ajung mai repede în fața lui, a soarelui, să nu mă mai ascund printre valurile tainice și să-i zâmbesc. Ce fiori… e doar un alt  vis de-al meu, însă mai bine să vorbim despre altceva, căci știu că visurile mele rămân doar visuri, miraje ale unui trai pe mica planetă albastră.

    Oh,firea umană este atât de diferită, mă face curioasă, sunt o grămadă de lucruri legate de ea pe care eu, după miliarde de ani, nu le pot înțelege. Ei, oamenii, au un fel de a-și trăi viețile atât de îngrozitor de imbecil încât,uneori, mă uit cu furie spre un colț al cerului nemărginit de unde știu că Atotputernicul se uită și el la mine și parcă vreau să îi cer socoteală, să îl întreb de ce lasă aceste mici celule să se irosească, să se avânte în iluzii și amăgiri prostești doar ca la final să găsească deșertăciune și regrete, durere.. Am avut, dacă aș putea spune, deosebita plăcere să cunosc destul de mulți oameni până acum, de la săraci la bogați, mici și mari, buni sau răi, regi sau sclavi, negri ori albi. I-am cunoscut pe fiecare în parte, mai mult sau mai puțin, și toți au ajuns să mă întâlnească.  O putem numi cumva voia destinului, căci majoritatea chiar m-au evitat. În general sunt evitată, poate de aceea mă simt uneori singură, dar m-am obișnuit într-un final cu singurătatea, tocmai pentru că am fost mereu doar eu cu mine și umbra mea, oamenii fiind pasageri de câteva secunde de-a lungul existenței mele.

    Eu sunt Moartea. Nu sunt atât de rea și terifiantă pe cât ar crede toți, ba chiar sunt blândă, curm suferințe cumplite, vindec dureri, alungându-le definitiv, eliberez sufletele din trupurile chircite spasmodic de amar și boală, omor tristețea, iau asupra-mi gânduri îngrozitoare și las numai pace și liniște pentru eternitate. Sunt judecată greșit, asuprită pentru că-mi fac datoria, pentru că alin durerea.. nu mi s-a părut niciodată corect, însă cine sunt eu ca să definesc corectitudinea, să spun ce e drept și ce nu e? Sunt doar o entitate  destul de puternică fără trup, libertate sau voință, obligată să trăiesc până la sfârșitul tuturor sfârșiturilor, până când voi ajunge să îmi alin propria durere, să-mi iau propria existență și să o duc undeva  departe,tare departe, în lumea nemuririi. Astăzi sunt, mâine nu se știe.

  Aceasta este viața mea. Plictisitoare de-a dreptul  uneori, monotonă mai tot timpul, mereu printre oameni, în mijlocul tuturor celor vii și, totuși, niciodată văzută.   Străbat lumea dintr-un capăt în altul în mult mai puțin de o secundă, strâng vieți și iau strălucirea stelelor muribunde. Sunt stăpână peste Valea Morții și peste întunericul absolut, peste lumea abisală de dincolo, peste cerul plin de pasteluri sângerii, iar veacul mi-l petrec peste tot în lume, alergând mereu cu mici suflete,reci, moi, în brațe. Sunt prietena timpului și a vieții, completez cercul divin al existenței. Da, eu sunt Moartea.

Metamorfoză

     Mă faci să iubesc trandafirii.

    Mă faci să iubesc frigul tăios al iernii,căci  te apropie de mine.

Mă simțeam prizoniera propriilor mele frustrări și temeri, nu mai vedeam demult finaluri fericite și frumusețe absolută, lumea întreagă era încețoșată de lacrimi și tristețe neînțeleasă.Un suflet timid, stângaci, intenționat  ferit de ochii lumii, căci nimeni nu părea că ar merita să îl vadă, încă captivul unei dureri greu de surprins în cuvinte, înrobit propriilor sentimente tumultoase și frustrări la fel de puternice, de intense precum un cutremur de 7 pe scara Richter… acela era sufletul meu înainte ca sufletul tău să îl atingă ușor, ca un fulg de nea ce,în zborul lui delicat, se joacă printre bicele sângeroase ale gerului. I-am stins acea flacără puternică, mistuitoare, ce îmi ardea pieptul, toată frumușețea și sinceritatea, pe toată am ascuns-o, lăsând loc unui chip cu o mină dureros de rece, goală,l-am rugat să nu mai simtă nimic, să nu mai fie rănit așa ușor, dar ai intrat tu în viața mea și cu o privire fugară, plină de adorație și mister, l-ai făcut să vibreze necontenit, să devină albastru și roz și verde și roșu…m-ai făcut să simt din nou.  Oare ar trebui să îți mulțumesc sau să te îndepărtez,căci tu ești cel care a pornit  zece primăveri deodată în sufletul meu chiar dacă în jurul nostru miroase a iarnă ?

 

 

 

 

 

Final

  Furia este un sentiment cumplit, profund, intens, care se aseamănă cu dezlănțuirea unui tsunami catastrofal dacă este exteriorizată, care izvorăște din frică, anxietate, durere, iar  tu ai început să  le dai formă, să presari în mine furie, poate chiar dorința de răzbunare, dar nu conştietizezi încă.

   Ești un egoist, un mincinos care mi-a vândut atâtea vise deșarte, pline de miere și dragoste,  povești în care eram personajul principal, eram iubită, în care mă așteptau doua brațe calde, primitoare, în schimb am primit…ce am primit? Răspunde tu la întrebarea aceasta pentru mine. Mă ții lângă tine, legată, chinuindu-mă,torturându-mă, obligându-mă să nu plec. Ai pretenția absurdă de a nu  îți pierde jucăria preferată, distracția fascinantă, dar eu sunt atât de obosită, mă doare atât de tare sufletul, de parcă cineva mi-ar strânge în pumn inima până s-ar scurge toata viața din ea , încât nu mai pot să te las să mă amăgești, vreau să plec. Simt cum mă distrugi, iar eu nu mai pot să îndur durerea, frustrarea, tristețea. Şi atunci tu faci ceva și mă legi și mai tare, mai strâns de tine. Ești un monstru căruia i-am dat prea multă putere. M-ai făcut să cred că tu eşti fericire, că ai putea  lipi toate bucățile din inima mea la loc, dar tu eşti mai distrus decât mine. 

 De data asta plec. Am renunțat.

Pe o bancă din parc

Stăteau pe bancă, apropiați, cu mâinile împreunate în poala lui, ea având mânuțele-i finuțe, delicate, albe precum perlele din fundul celei mai adânci mări, protejate de frigul unei toamne târzii, cu palmele lui grosolane şi aspre;luna înfofolită în nori groşi, întunecați şi un felinar vechi,îndoit de vreme, cu o lumină chioară, erau  martorii acelui moment atât de intim, de tandru, făceau parte din tabloul iubirii celor doi tineri, pictat în tuşe de seară şi ceva verde pentru ochii lui, două smaralde mici, firave, mai aprinse de dragoste ca niciodată. Totul părea ideal, el  îi arunca priviri pline de afecțiune şi şarm, îi şoptea vorbe de amor fierbinte, amor pe  care simțea că nimeni nu îl mai cunoaşte aşa cum el îl ştie datorită ei. Se juca cu nasul prin părul ei ce mirosea a migdale coapte, iar copila, timidă, râdea din când în când, îi aproba declarațiile rezervată, pudoarea cuprinzând-o treptat,în timp ce obrajii i se transformau de la o clipă la alta în doi trandafiri de o candoare inimaginabilă.

Emoție. Suflări amețite de atât extaz. Din nou emoție. Trupuri zvelte ce tremură, însă nimeni nu știe dacă din cauza frigului nopții sau a vârtejului de simțiri ce sălășluiește în inimile lor plăpânde. Piepturi care bat într-un ritm alert, unul pentru celălalt se pare. El o strânge mai tare de talia subțire, cei doi  îndrăgostiți apropiindu-se din ce în ce mai mult, până când sânii ei rotunzi şi fermi se zdrobesc aproape dureros de pieptul  lui puternic, într-o îmbrățişare caldă. Privirile lor încep un joc al dominației, al dorinței carnale şi al tentației, al lăcomiei, amândoi aşteptând ca unul dintre ei să cedeze, pe când buzele lor se tot apropie, parcă căutându-se cu disperare şi se unesc, într-un final, într-un tango ce dă glas iubirii, un dans lasciv şi parşiv deopotrivă. Ea îşi lasă capul ascuns de buclele ei largi pe spate, bucurându-se de sărutul lui ce avea un gust puternic de albastru şi iubire… momentul a durat cât o secundă.

Cum am  spus, totul părea ideal. Acel tablou perfect al unei iubiri adolescentine ce îşi găsește împlinirea într-o seară de toamnă nu era real. Era doar o iluzie a lui într-un joc mârşav, prefăcut al ei, ce îi punea tânărului inima pe jar, îl tăvălea în disperarea iubirii, iar ei îi oferea o distragere. O tânără cu inima de gheață în fața unui univers de culoare şi sentiment, o lume pe care o respinge cu vehemență, o tratează cu indiferență.  Era un suflet chinuit, dezamăgit, ce îi ademenea şi pe alții, distrugându-i. Deşi stătea pe bancă alături de el,nu era prezentă încă de la început. Plecase demult. Era undeva în ocean, cufundată în gânduri, sentimente și trăiri pe care simțea că nimeni nu i le-ar putea înțelege. Se uita deseori în gol, absentă, chipul ei fiind parcă întunecat de o nostalgie pe care oricui îi era greu să o deslușească , iar  în ochii ei, atât de cristalini și plini de vitalitate înainte, acum nu se mai vedea nimic, fiind mereu umezi şi ieşiți din orbite. Sunt goi, secați de toată tinerețea ei, dar nu își pierduseră agilitatea. Nu ştia nici ea cum făcea, dar ascundea în privirea ei ceva tainic, ce atrăgea  inevitabil pe oricine îi cădea în brațele-i amăgitoare. De o inteligență sclipitoare, putea să-ți străbată mintea  într-o clipă, o privire fugitivă aruncată spre ea şi deja ştia orice gând, orice  licărire de sentiment. Aşa este ea. Nu ştia cum să iubească, fusese rănită de atâtea ori că nu mai simțea nimic, îi era imposibil sau, cel puțin, aceasta era convingerea ei , iar el era doar un alt chip frumos şi angelic ce spera în mod prostesc că îi va cuceri inima.

Se desprind încântați din îmbrățişarea lor. Timid, ea îi sărută obrazul şi îşi ia rămas bun. Se ridică de pe bancă şi,cu o  ultimă atingere din partea ei, stingheră, fiecare îşi vede de drum. În urma lor a rămas luna, banca, felinarul şi, în surdină, un cântec de amor, fluierat de el.