Tot ce ești tu

Reprezentativ

Draga mea,

Ești înger și demon,zi și lumină, apa ce mă răcorește, mă umple de viață și focul ce-mi pârjolește fiecare gând, fiecare sentiment pur.

Ești cer întunecat sau luminat de stele.

Ești un dar magnific de la toate divinitățile în care credem cu atâta orbire, un fir de perfect printre păcate și răutate, o mângâiere divină care se arată, atât de naivă și sinceră, tocmai nouă, celor care nu merită nici să te țină undeva, ascunsă, în minte.

Ești Madonna mea cea strălucitoare, triumf și pierzanie.Oricum aș face, am devenit robul frumuseții tale din prima clipă în care ți-am mângâiat sufletul pierdut printre palide umbre care stau sub felinare ce aruncă raze de durere, împletite în agonie. Dacă nu te-am iubit, te voi iubi, te voi adora până  când și ultima clipă din viața mea mizerabilă și efemeră  va fi înghițită de Timp.

Ești miros de răsărit la malul mării.

Ești  pala de vânt primăvăratic care poartă cu el amintirea parfumului florilor  de liliac.

Ești religia mea cea sfântă. Ochii tăi îmi sunt Biblia, glasul plin de miere  Divinitate, iar brațele  tale amăgitoare îmi sunt tentațiile și  păcatele grele, dar atât de dulci; buzele tale, un sacrificiu suprem,iar pieptul tău, lăcașul meu de cult.

Ești mai mult decât viața însăși.

Cu dragoste,

o margaretă către o altă margaretă

 

 

Anunțuri

Captiva nopții şi a gândurilor

Reprezentativ

 Scris pe la 3 dimineața

Pieptul mi-e atât de amorțit că abia mai simt durerea. Înfrâng presiunea a o mie de constelații gri ce zac înăuntrul meu și mai respir încă o dată,și-ncă o dată, și încă o dată… îmi este greu, de parcă fiecare fărâmă de aer ce-mi învăluie trupul gol mi-ar fi crucea capitală, iar fiecare clintire a corpului meu purpuriu, aproape negricios,pierdut fiind  la limita dintre visare și abis,cuiele pe care trebuie singură să mi le înfing în palme,să-mi despic fiecare petec de piele.

Aud fiecare contracție a mușchilor inimii ce sadic o forțează să bată și pe toate le țin captive în mintea mea. Nu sunt toate la fel. Fiecare are tempo-ul ei,unele sunt piano, alftel sunt forte, dar prea puține sunt mezzopiano, ele au muzicalitatea lor, forța lor, tenacitatea diferită de la o bătaie la alta, dar un lucru e sigur: toate au scopul de a mă ține în viață, de a-mi reaminti că liniștea și confortul somnului nu sunt o opțiune. M-ai putea învinui oare pentru vă-mi închid ochii, pentru că visez mai departe de Univers, pentru că simt fiecare secundă sufocându-mă? De ce ai face-o, când se simte atât de bine să fug de întuneric, de groază și de ghearele lungi și scorojite ale lunii, ascunse după o subțire pânză de nori înnegriți?

Mă așez încet, delicat, parcă fiindu-mi frică să tulbur zgomotul Infernului, asurzirea tăcerii, să nu las noaptea să mă cuprindă ca-ntr-o imensă flacără de gheață. Știu că  după nu voi mai scăpa… O simt cum mă atinge.Își coboară mâinile pătate de cenușă,înmuiate în plumb încins,pe spatele meu, murdărindu-mă și pe mine; părul, buzele umflate,mai rozalii ca pudoarea din obrajii mei, coapsele fierbinți, ochii înlăcrimați, sunt acum și eu învelită în noapte. Vreau să țip din toată puterea ce mi-a mai rămas, să tușesc stelele și galaxiile din mine, să fac un mic bulgăre de lumină, să-l culc lângă mine, dar lanțuri din fier îmi gâtuie fiecare culoare din glas, devenind toate șterse și inerte, țepușe groase îmi taie adânc mâinile, scrijelind prin piele și lăsând în urma lor râuri de trandafiri ce nu se mai opresc din a năvăli din mine până nu înghit tot ce este în jurul meu.

Scriu. Asta este tot ce mi-a mai rămas de făcut în aceste ultime clipe, când simbolul monumental al  existenței mele, care era cândva raze de soare, culoarea norilor de răsărit și acum e praf,care mi se scurgea prin venele-mi albăstrii, ajunge să mă facă să mă zvârcolesc de durere.

Prin întunericul sinistru în care mă îmbăiez se ivește, de departe, o fâșie pală de lumină, cât o pamblică de vise de subțire,însă e atât de puțină încât poate fi înghițită cu ușurință de toată moartea din jurul ei. Îmi ridic ochii încercănați, parcă curgându-mi prin ei râuri mii și mii de foc,spre ea și văd pe podea o baltă de culoare vișinei de iulie, coaptă, rotundă, perfectă, împrăștiindu-se,amestecându-se într-un vals  senzual cu mizerie și moarte. Acela era sângele meu… cu greu îl mai disting acum.

Spune-mi, noapte, de ce m-ai lăsat să pun granițe unei lumi nesfârșite aici, în întuneric profund? Mi-ai spus că vei avea grijă de mine, dar ai mințit, mi-ai spus să îmi întorc spatele, să creez ce aș fi știind eu,iar  tu ai apucat sabia ascuțită de vise și dorinți mocnite, ai ținut-o atât de strâns, să nu îți scape,și ai înfipt-o în pieptul meu. Ai adâncit-o-n mine cu atâta furie, ai răsucit vârful ei în carnea mea care s-a făcut tot mai moale, mai moale, mai moale, până ai făcut-o zori de zi. Tu m-ai distrus, m-ai lăsat  trupul să putrezească în Infernul friguros. Mi-ai arătat că infinitul are sfârșit, ai omorât o fată cu ochi de ciocolată, cu inima obosită a unui stejar. Ai distrus un univers purpuriu.

Miroase a carne sfâșiată, putrezită. Miroase a tăcere.

Nu mai miros, așa cum o făceam odată, a dragoste, nori și narcise rupte din coroana soarelui.

Moartea

    De la o vreme tenul meu este mult mai palid decât ar trebui să fie, pot spune că este mai alb decât laptele proaspăt ori decât norii dintr-o zi de iulie senină și toridă. Se vede că nu am mai stat de secole sub razele minunate ale soarelui,îmi pare rău că datoria și toate treburile pe care trebuie să le rezolv mereu numai eu nu îmi permit să mă bucur de puțin timp liber. Visez nopți la rând la aceea zi în care mă voi duce de dimineață pe plajă, undeva pe la ora cinci, mă voi înfofoli într-o pătură pufoasă, mă voi așeza pe nisipul rece, întărit după răcoarea nopții, și voi aștepta cuminte să răsară soarele. Îmi imaginez cât de bine se  va simți briza oceanului jucându-se prin părul meu, chipul mângâindu-mi-l  atât de delicat și tandru, precum un îndrăgostit își sărută pentru prima dată aleasa, parcă simt cum mirosul de sărat și de alge îmi invadează toate simțurile, cum îmi îngrop  degetele în nisip; Și când acel corp ceresc divin se va ridica îndeajuns de sus pe bolta cerească și va împrăștia, așa cum numai el o face, căldura și lumina ce vor dansa într-un crescendo jucăuș, mă voi dezbrăca, voi rămîne numai în costumul meu de baie din anii 50 (glorioși ani, apropro) și voi alerga cu zâmbetul pe buze, larg și sincer, în mare. Mă voi cufunda până în adâncurile ei, până în întuneric deplin, unde  creaturi de care banalii pământeni nici nu au habar că ar exista, doar ca mai apoi să mă ridic vijelios la suprafață, unde,  razele soarelui se izbesc de luciul apei, se sparg în mii de fărâme de lumină,umplându-mă cu neliniște și nerăbdare…să ajunng mai repede în fața lui, a soarelui, să nu mă mai ascund prin valurile tainice și să-i zâmbesc. Dumnezeule, ce fiori… e doar un alt  vis de-al meu.

    Oh,firea umană este atât de diferită, mă face curioasă, sunt o grămadă de lucruri legate de ea pe care eu, după miliarde de ani, nu le pot întelege. Am avut, dacă aș putea spune, deosebita plăcere să cunosc destul de mulți oameni până acum, de la săraci la bogați, mici și mari, buni sau răi. Toți au ajuns să mă întâlnească, o putem numi cumva voia destinului, căci majoritatea chiar m-au evitat. În general sunt evitată, poate de aceea mă simt uneori singură, dar m-am obșnuit într-un final cu singurătatea.

    Eu sunt Moartea. Nu sunt atât de rea și terifiantă pe cât ar crede toți, ba chiar sunt blândă, curm suferințe cumplite, vindec dureri, alungându-le definitiv, elliberez sufletele din trupurile chircite spasmodic de amar, omor tristețea, iau asupra-mi gânduri îngrozitoare și las numai pace și liniște pentru eternitate. Sunt judecată greșit, asuprită pentru că-mi fac datoria, pentru că alin durerea.. nu mi s-a părut niciodată corect, însă cine sunt eu ca să defiesc corectitudinea, să spun ce e drept și ce nu e? Sunt doar o entitate  destul de puternică fără trup, libertate sau voință, obligată să trăiesc până la sfârșitul tuturor sfârșiturilor, până când voi ajunge să îmi alin propria durere, să-mi iau prorpia existență și să o duc departe, în lumea nemuririi. Astăzi sunt, mâine nu se știe. Aceasta este viața mea. Plictisitoare uneori, monotonă mai tot timpul, mereu printre oameni, în mijlocul tuturor celor vii și, totuși, niciodată văzută.  Zbor dintr-un capăt în altul al lumii, strâng vieți și iau strălucirea stelelor muribunde. Sunt prietena timpului și a vieții, completez cercul divin al existenței. Eu sunt Moartea.

Metamorfoză

     Mă faci să iubesc trandafirii.

    Mă faci să iubesc frigul tăios al iernii,căci  te apropie de mine.

Mă simțeam prizoniera propriilor mele frustrări și temeri, nu mai vedeam demult finaluri fericite și frumusețe absolută, lumea întreagă era încețoșată de lacrimi și tristețe neînțeleasă.Un suflet timid, stângaci, intenționat  ferit de ochii lumii, căci nimeni nu părea că ar merita să îl vadă, încă captivul unei dureri greu de surprins în cuvinte, înrobit propriilor sentimente tumultoase și frustrări la fel de puternice, de intense precum un cutremur de 7 pe scara Richter… acela era sufletul meu înainte ca sufletul tău să îl atingă ușor, ca un fulg de nea ce,în zborul lui delicat, se joacă printre bicele sângeroase ale gerului. I-am stins acea flacără puternică, mistuitoare, ce îmi ardea pieptul, toată frumușețea și sinceritatea, pe toată am ascuns-o, lăsând loc unui chip cu o mină dureros de rece, goală,l-am rugat să nu mai simtă nimic, să nu mai fie rănit așa ușor, dar ai intrat tu în viața mea și cu o privire fugară, plină de adorație și mister, l-ai făcut să vibreze necontenit, să devină albastru și roz și verde și roșu…m-ai făcut să simt din nou.  Oare ar trebui să îți mulțumesc sau să te îndepărtez,căci tu ești cel care a pornit  zece primăveri deodată în sufletul meu chiar dacă în jurul nostru miroase a iarnă ?

 

 

 

 

 

Final

  Furia este un sentiment cumplit, profund, intens, care se aseamănă cu dezlănțuirea unui tsunami catastrofal dacă este exteriorizată, care izvorăște din frică, anxietate, durere, iar  tu ai început să  le dai formă, să presari în mine furie, poate chiar dorința de răzbunare, dar nu conştietizezi încă.

   Ești un egoist, un mincinos care mi-a vândut atâtea vise deșarte, pline de miere și dragoste,  povești în care eram personajul principal, eram iubită, în care mă așteptau doua brațe calde, primitoare, în schimb am primit…ce am primit? Răspunde tu la întrebarea aceasta pentru mine. Mă ții lângă tine, legată, chinuindu-mă,torturându-mă, obligându-mă să nu plec. Ai pretenția absurdă de a nu  îți pierde jucăria preferată, distracția fascinantă, dar eu sunt atât de obosită, mă doare atât de tare sufletul, de parcă cineva mi-ar strânge în pumn inima până s-ar scurge toata viața din ea , încât nu mai pot să te las să mă amăgești, vreau să plec. Simt cum mă distrugi, iar eu nu mai pot să îndur durerea, frustrarea, tristețea. Şi atunci tu faci ceva și mă legi și mai tare, mai strâns de tine. Ești un monstru căruia i-am dat prea multă putere. M-ai făcut să cred că tu eşti fericire, că ai putea  lipi toate bucățile din inima mea la loc, dar tu eşti mai distrus decât mine. 

 De data asta plec. Am renunțat.

Pe o bancă din parc

  Stăteau pe bancă, apropiați, cu mâinile împreunate în poala lui, ea având mânuțele-i finuțe, delicate, albe precum perlele din fundul celei mai adânci mări, protejate de frigul unei toamne târzii cu palmele lui grosolane şi aspre;luna înfofolită în nori groşi, întunecați şi un felinar vechi,îndoit de vreme, cu o lumină chioară, erau  martoriii acelui moment atât de intim, de tandru, făceau parte din tabloul iubirii celor doi tineri, pictat în tuşe de seară şi ceva verde pentru ochii lui, mai aprinşi de dragoste ca niciodată. Totul părea ideal, el  îi arunca priviri pline de afecțiune şi şarm, îî şoptea vorbe de amor fierbinte, amor pe  care simțea că nimeni înafară de el nu îl mai cunoaşte aşa cum el îl ştie, se juca cu nasul prin părul ei ce mirosea a migdale coapte, iar copila, timidă, râdea din când în când, îi aproba declarațiile rezervată, pudoarea cuprinzând-o treptat,în timp ce obrajii i se transformau de la o clipă la alta în doi trandafiri de o candoare inimaginabilă.

 Emoție. Suflări amețite de atât extaz. Din nou emoție. Piepturi care bat într-un ritm alert, unul pentru celălalt se pare. El o strânge mai tare de talia subțire, trupurile apropiindu-se din ce în ce mai mult, până când sânii ei rotunzi şi fermi se zdrobesc aproape dureros de pieptul  lui puternic, într-o îmbrătişare caldă.Privirile lor încep un joc al dominației, al dorinței carnale şi al tentației, amândoi aşteptând ca unul dintre ei să cedeze, pe când buzele lor se tot apropie, parcă căutându-se cu disperare şi se unesc, într-un final, într-un tango ce dă glas iubirii, un dans lasciv şi parşiv deopotrivă. Ea îşi lăsa capul pe spate, bucurându-se de sărutul lui ce avea un gust puternic de abastru şi iubire.

 Cum am  spus, totul părea ideal. Acel tablou perfect al unei iubiri adolescentine ce îşi găseste împlinirea într-o seară de toamnă nu era real. Era doar o iluzie a lui într-un joc mârşav, prefăcut al ei, ce îi punea tânărului inima pe jar, îl tăvălea în disperarea iubirii, iar ei îi oferea o distragere. O tânără cu inima de gheață în fața unui univers de culoare şi sentiment, o lume pe care o respinge cu vehemență, o tratează cu indiferență.  Era un suflet chinuit, dezamăgit, ce îi ademenea şi pe alții, distrugându-i. Deşi stătea pe bancă alături de el,nu era prezentă încă de la început. Plecase demult. Era undeva în ocean, cufundată în gânduri, sentimente și trăiri pe care simțea că nimeni nu i le-ar putea înțelege. Se uita deseori în gol, absentă, chipul ei fiind parcă întunecat de o nostalgie pe care oricui îi era greu să o deslușească , iar  în ochii ei, atât de cristalini și plini de vitalitate înainte, acum nu se mai vedea nimic, fiind mereu umezi şi ieşiți din orbite. Sunt goi, secați de toată tinerețea ei, dar nu își pierduseră agilitatea. Nu ştia nici ea cum făcea, dar ascundea în priviea ei ceva tainic, ce atrăgea  inevitabil pe oricine îi cădea în brațele-i amăgitoare. De o inteligență sclipitoare, putea să-ți străbată mintea într-o clipă, o privire fugitivă aruncată spre ea şi deja ştia orice gând, orice  licărire de sentiment. Aşa este ea. Nu ştia cum să iubească, fusese rănită de atâtea ori că nu mai simțea nimic, îi era imposibil, iar el era doar un alt chip frumos şi angelic ce spera în mod prostesc că îi va cuceri inima.

  Se desprind încântați din îmbrătişarea lor. Timid, ea îi sărută obrazul şi îşi ia rămas bun. Se ridică de pe bancă şi,cu o  ultimă atingere stingheră, fiecare îşi vede de drum. În urma lor a rămas luna, banca, felinarul şi, în surdină, cântecul lui de fericire.

Efect

Aievea îți simt prezența năucitoare lângă mine, parcă șoptindu-mi vorbe dulci,făcându-mă să mă topesc de dorință, înfruptându-te din naivitatea sufletului meu. M-ai adus în pragul disperării. M-ai făcut să mă simt vulnerabilă în fața ta și să-mi placă, eu, care puteam să jur că sunt insensibilă, că  nimic nu mă poate doborî, cu atât mai puțin tu. Am ajuns să-mi fie scârbă de mine, de faptul că ești primul gând pe care îl am în fiecare dimineață și ultimul chip pe care îl văd în acele momente amăgitoare pe care mulți le numesc vise, de faptul că nu mi te pot scoate din inima-mi dureros de stingheră, înghețată undeva într-o buclă a timpului pentru ca nimeni să nu mă mai rănească…  dar tocmai eu am ajuns să-mi închid ochii și să-i văd pe ai tăi, să-mi dau voie să mă îndrăgostesc de tine, deși știu că a te iubi pe tine e ca și cum aș iubi durerea.

Tremur de fiecare dată când mă atingi și mai tare încep să mă înspăimânt când știu că degetele tale se vor imprima pe pielea mea, că nu le voi  mai putea șterge urmele nici dacă aș rupe o bucată din norii de-un alb liniștit, cald,  de pe cerul senin, după care  aș stoarce-o, aș face-o lapte și m-aș îmbăia în ea.  O dată cu tremuratul, cu fiorii, totul în mine se amestecă, se zbate, mă amețește, strigând la unison după tine, după atingerea ta, buzele tale moi și cărnoase, după privirea ta flămândă, fără pic de cenzură, pe care credeai că eu nu o observ, după parfumul tău puternic, masculin.

 Când pleci…atunci este cel mai dureros. Mă simt mai singură decât îmi aduc aminte că eram înainte de sosirea ta, mă simt incompletă, goală, mai goală și înstrăinată decât  luna pe cerul dezbrăcat de stele în nopțile târzii, mai grea decât Cosmosul,  iar mintea mea, până în cele mai adânci abisuri ale ei, pare mai  întunecată decât  Infernul lui Hades. Obișnuiam să spun că sunt o visătoare, dar acum nu mai știu care este diferența între tine și  doar o amărâtă de reverie. Sunt atât de obosită încât te-aș ruga să pleci de tot, să mă lași să mă vindec, să mă odihnesc, dar nu mă pot opri din a-mi dori să fii al meu, mă sperie să aflu cum este lumea mea fără tine în ea.

 

 

 

 

Fără titlu

 Despre toate şi nimic

 Gingășia și fragilitatea vieții,acoperită de veșmântul  infinit al mortalității, sunt uimitor de fascinante pentru ea-dar de la Dumnezeu,tot ce iubesc mai mult, este Ea, cea care îmi aduce fericirea eternă, mă îmbăiază în lapte ,în nectarul zeilor din Olimp, pornește furtuni aprige în sufletul meu, mi-l inundă cu sete de ea, de minunat, însă tot ea este  torționarul suprem, cea care mă pune pe jar, mă înnebunește, mă aduce în pragul disperării și mă face să mă simt mai puțin om.

 Toată fericirea din lume, a fiecărei entități  efemere  din Univers, o pot vedea  numai în ochii ei, și totodată, durerea, tortura și groaza terifiantă, care se târăște din ce în ce mai repede, acaparându-mă, strivindu-mă, omorându-mă lent, ca într-un somn adânc.Ochii ei sunt speciali.

 Ei niciodată nu te privesc, nu au puterea asta, de fapt, e oarbă, mai oarbă decât iubirea, mai stinsă decât o floare rozalie, umplută de pudoare și cruzime, din care s-a scurs culoarea, dar s-a păstrat frăgezimea însă, când mă uit  în ochii ei,  simt Cosmosul curgându-mi în vene. Ochii ei ascund inteligența și grația milenară, ascund marea, cerul și tot pământul. Dacă mă apropii,pot auzi fiecare ceas, ticăind neîncetat, grăbit, pot auzi șoaptele timpului, ofurile lui.

 Ea e divină, e porumbița din geamul meu.